Ca si cand cineva ar fi apasat pe stand-by.
Sentimentul de a fi incremenit, nici macar in asteptare.
Poate, mai degraba, acceptand renuntarea.
Golul care ramane. Cu el poti face orice.
De la a-l ridica la rangul de gol autentic si dureros
pana la a-l cobori la stadiul de gol nesemnificativ si usor de ignorat.
Doare, de fapt, gandul ca cineva in care ai fi vrut sa crezi
nu a inteles rolul pe care tu, singur, i l-ai atribuit.
Dor iluziile in clipa in care te trezesti si le constientizezi ca atare.
Doare realitatea ca ramai, dincolo de amagiri, singur cu tine.
Din pacate, nu putem alege ceea ce e de uitat.
Nici un om nu poate lua locul altui om.
Si uite asa se aduna in noi locuri goale.
Unul langa altul, fara sa aiba nici o legatura unul cu celalalt.
Decat, poate, dezamagirea ce insoteste nasterea fiecarui gol
si care ramane un timp.
Ca o urma amara.
7 comentarii:
Incheierea e geniala... Chiar ai vorbit pe/din sufletul meu >:D<
Nu degeaba spunea candva Emma: asa mama, asa copii. Iti amintesti? :)
:) Imi amintesc...
Ma bucur enorm ca scrii >:D<
Ce bucurie neasteptata sa te citim iar !spun "citim" ptr ca citindu.te sa fii sigura ca te vor citi si prietenii mei :)
Fiti bineveniti pe blogul meu. Tu si cu cine mai vrei tu :) Ma bucur ca am cititori.
Poate ca solutia ar fi sa le redam acele scaune inapoi, in masura in care acest lucru mai este posibil.
Sa-l stapaneasca fiecare asa cum este in stare... Sa-l umple de alegeri si concluzii personale, sa-l "locuiasca", raspunzand de actiunile proprii.
Ileana. Oricum, si ei, in sufletele lor, au propriile scaune goale.
Da, ar fi o idee, sa scapam de ele astfel. :))
Am face mai mult loc la noi in suflet. Pentru cei din prezent.
Trimiteți un comentariu