Starea de alb

Albul din noi sau ceea ce rezista la orice fel de agresiuni.
Albul ca prezenta dorita, necesara.
Ca refugiu, pentru atunci cand ai zice
ca nimic nu ti-a ramas doar al tau.
Albul ca stare de sarbatoare.
Astfel incat sa nu ai timp nici sa te plictisesti,
nici sa te saturi de sentimentul pe care ti-l creaza.
Starea de alb sau starea cand poti ramane
singur cu ce ai tu mai bun si mai sfant.
Daca nimic nu ti-a ramas in afara,
daca totul pare lipsit de sens,
porneste de la ideea ca albul exista in orice.
De ce nu s-ar inventa, pentru atunci cand avem nevoie,
picatura de alb care sa ne ajute sa vedem mai curat lucrurile?
Si faptele. Nu doar ale noastre.

Sfarsit de an

Sfarsit de an, cu lucruri care mai trebuie sa se intample,
cu oameni care-si amintesc de ei si de ceilalti,
cu socoteli care se incheie, dar nu oricum,
si cu dorinta de alb peste noi si peste visurile noastre.

Intr-o singura zi, te poti bucura ca un copil
sau te poti trezi, brusc, ancorat intr-un astazi mult prea dur.
Intr-un singur an se sterg atatea urme din trecut
cat sa lase loc altor intamplari, bune sau rele,
dupa cum trece norocul - pe la noi sau pe la cei de langa noi.
Ceea ce este bun si dorit de unii poate fi, indirect,
sursa nefericirii altora care, la randul lor,
isi gasesc multumire in alta parte, umbrind cine stie ce alte frunti.

E mult? E putin? Sa ai felia ta de viata, cu care stii ca poti face
nimic mai mult decat atat cat esti in stare
si nimic mai putin decat atat cat ai meritat.
Sarbatorile ne fac sa traim mai intens, sa alergam, sa ne agitam,
sa simtim cat am castigat sau cat am fi putut pierde.

Arome tarzii

Gutuia din fata mea e... o lectie. A rabdarii.
Le iubim pentru parfumul lor,
pentru aroma unica,
nascuta din rabdarea de a-si astepta timpul.
Gutuile sunt ultimele fructe pe care ni le daruieste natura.
Au farmecul lor, personalitatea lor. Lumina lor.
Daca intr-un an nu ar mai fi nici o gutuie,
cum am sti ca se apropie sarbatorile?
Ce am mai tine la geam, seara, asteptand vremea colindelor?

Fructele, ca si oamenii, invata sa-si desavarseasca implinirea.

Maine

Ne imaginam mereu ca va veni o zi
in care sa gasim ragaz pentru tot:
sa citim cartile care ne asteapta,
sa vizitam toti prietenii carora nu le-am mai dat
de atata timp nici un telefon,
sa vedem locuri pe care nu le stim,
sa stam de vorba cu cei dragi mai mult decat pe fuga.
Visam mereu la un maine care sa cuprinda
tot ceea ce astazi nu reusim.

Insa cand ziua aceea vine, daca vine,
nu mai avem cui sa impartasim ce am gasit in carti,
prietenii s-au indepartat de mult, vazandu-si de viata lor,
locurile s-au schimbat
iar parintii au plecat fara sa mai auda de la noi
ceea ce am fi avut sa le spunem.

Maine nu ne va aduce decat nostalgia
dupa un ieri in care viata,
asa incarcata si deloc simpla cum era,
ne oferea tot ce ne-am fi putut dori.

Asteptari prea mari...

Astepti de undeva un cuvant, un gest, un semn.
In acelasi timp primesti, de altundeva, mult mai mult,
insa nu te poti bucura deplin,
la gandul ca nu vine de la cine ai fi vrut.
Ramai cu o umbra amara.
Apoi, dupa un timp, intelegi ca ceea ce ai primit
insemna foarte mult, ca de fapt esti un norocos,
dar nu ai stiut sa-l pretuiesti,
la momentul potrivit, pe cel ce merita.
Si din nou ai sentimentul ca nu e drept, ca ai gresit.

Viata merge mai departe. Istoria se repeta:
se-ntampla sa ai, inca o data,
asteptari prea mari de la oameni prea mici .
De nicaieri, din nici o carte nu inveti
cand si cum sa-ti dramuiesti increderea.
Asta o afli singur, cu timpul.

Aparente

Aparente. Cat de mult ne inselam
crezand ca lucrurile sunt ceea ce par.
E mai simplu asa, sa luam de bun ce vedem.

In fiecare om exista un actor.
Constient sau nu, exersam zi de zi
rolul care credem ca ni se potriveste.
Cu cat ne gandim mai mult la felul cum ne privesc ceilalti,
cu atat riscam sa gresim mai mult.
Dar si ceilalti fac acelasi lucru.
Naturali suntem doar atunci cand incetam sa ne raportam la ei.
Viata e un sir de descoperiri - in noi si in lumea noastra.
Inevitabile dezamagiri, dar si nesperate revelatii.

Cand ochii nostri vor invata sa vada dincolo de aparente,
realitatea va fi mai aproape de noi.

Scrisoarea

Fiecare noua zi e o scrisoare nedeschisa.
Ne pot astepta lucruri bune, lucruri rele
sau lucruri care nu ne influenteaza nicicum.
Traind fiecare zi ar trebui sa devenim mai pregatiti,
mai intelegatori si mai constienti ca unele lucruri
trebuie acceptate, altele nu.
Insa, in locul adaptarii, creste in noi, zi de zi, resemnarea.
Astfel, tot ceea ce altadata ne bucura sau ne intrista
acum ne lasa indiferenti.
Am ajuns sa deschidem cu din ce in ce mai putina speranta
scrisoarea numita o noua zi.
Prea multe asteptari ne-au fost inselate
si prea multi sunt cei care,
deliberat, incearca sa ne mutileze fiecare noua zi.
De ce sa-i lasam?

Bun sau rau

In fiecare dintre noi exista un om bun si un om rau.
Cu timpul, devenim mai buni sau mai rai
in functie de mediu, de noroc,
de cat de generoasa este (sau nu) viata cu noi
si de cat intelegem din ceea ce ni se intampla.

Cel mai usor e sa dai vina pe ceilalti pentru raul din tine.
Cel mai greu este sa accepti ca ai fi putut fi mai bun decat esti.
Socoteala nu trebuie sa dai in fata nimanui.
Insa e trist cand, singur cu tine,
descoperi ca rautatea are radacini adanci.

Cu fiecare zi putem face ca binele sa creasca in noi.
Trebuie doar sa renuntam la bataliile inutile care ne obosesc
si ne rapesc din timpul ce ne-a fost dat pentru cu totul altceva.
Inaltarea nu poate fi impiedicata de false obstacole.

Culorile toamnei

Culorile toamnei sunt reflectari cromatice ale sentimentelor.
Natura face parte din viata noastra,
indiferent ca realizam sau nu acest lucru.
Astazi, ochii mei s-au bucurat.
Mi-am oferit ragazul de a privi in jur, amintindu-mi ca orice dar,
daca nu stii sa il pretuiesti la timp, mai tarziu se duce.
Copacii, ca si oamenii, au fiecare alta poveste.
Primii o traiesc în tacere,
daruindu-ne prin culori intelepciunea fiecarui anotimp.
Noi, oamenii, nu numai ca nu ne mai facem timp sa-i privim,
dar ne-am obisnuit sa vorbim - uneori prea mult,
chiar si atunci cand ochii pricep mult mai bine.

Prieten tacut

Umarul acela. Al tau.
Mi-e bine cand ma gandesc ca exista.
Un prieten tacut, care stie sa asculte.
Un reper de nadejde, ce si-a dobandit semnificatia in timp.

Umarul acesta. Al meu.
Pe care stii ca il gasesti chiar si atunci cand nu-ti sunt in preajma.
Pana la urma, totul se rezuma la incredere.
Ca o conventie tacita, in care fiecare stie ce are de facut.

Umarul tau seamana cu tine.