Trepte interioare

Etape. Felii de viata.
Portii mai mari sau mai mici de adevar
pe care trebuie sa-l descoperim singuri.
Fiecare furtuna lasa in urma ei o liniste dureroasa.
Dezarmanta.
De parca viata s-ar fi dus odata cu zgomotul.
Sa fie larma esenta vietii?

Trepte. Deocamdata cu un singur sens.
Nimeni nu ne intreaba daca
suntem sau nu in stare sa le urcam.
Ne adunam puterile,
strangem incet si pe indelete din dinti
si, atunci cand indeplinim conditiile,
trecem la urmatoarea.

Fiecare avem scara noastra interioara de urcat.
Care poate fi luminata sau nu.
Vegheata sau nu de un gand bun.

Suflet prieten

Viata e mai frumoasa cand ai langa tine
un suflet prieten.
Iti amintesti?
Tu ai stiut sa-mi asculti tristetea.
Ai venit fara sa te astept.
Mi-ai intrat in suflet fara sa bati la usa
pentru ca era deschis.
M-ai cunoscut si m-ai inteles.
Deja, e foarte mult.
Acum esti ca un drog.
O zi fara ochii tai
e ca o zi fara cafeaua mea de dimineata,
adica fara ceva esential.
Poate ca ar trebui sa le spunem celor dragi,
atunci cand e cazul,
cat de mult ii iubim.

Pretul iluziilor

Vindem si cumparam iluzii. La preturi neconventionale.
Ne avantam si ne desumflam, dupa cum cade zarul.
Credem ca noi facem legea, ca totul depinde de viata noastra.
De fapt, viata noastra depinde de tot.
Nu invatam niciodata de-ajuns pana cand nu se implineste timpul.
Pana nu platim pretul.
Si nici atunci nu suntem garantat atat de intelepti cum am vrea,
cum ar trebui sa fim.

Nu numai ceilalti ne ofera surprize.
Surprizele cele mai mari vin din noi insine,
cei despre care credem ca stim cele mai multe lucruri.
De cate ori ne tulburam constient apele interioare?
De cate ori avem curajul sa exploram ce se afla
dincolo de stratul superficial al aparentelor?
Cine isi asuma primul nebanuitul din el pentru ca, mai apoi,
sa-l poata invata si pe celalalt acelasi lucru?

Oameni care pleaca si oameni care raman

Fereastra de sus din cubul meu de aer. Cea care da spre cer.
Imi inalt sufletul pe varfuri. Tu ma intrebi cum se vede afara
iar eu iti spun ca tocmai s-a intunecat.
In visele mele intotdeauna e noapte.
Trebuie sa stam de vorba, imi spui.
Trebuie, stiu.
Peretii cubului sunt foarte subtiri.
Se aude tot, de cealalta parte. Chiar si respiratia ta.
Viata are rost in masura in care
lipsa vietii duce la pierderea sensului.

Asteptarea aceea. Orele cand stiu ca, orice as face,
tu vii doar atunci cand trebuie.
Nici mai devreme, dar nici mai tarziu.
Ma ajuta gandul ca esti si ca vii, orice s-ar intampla.
Putine certitudini avem pe lumea asta.
Tu faci parte din certitudinile mele.

Oameni care vin si oameni care pleaca.
Atat de putini oameni care raman.
La urma urmelor, unul e de-ajuns.

Aripi

Aripi care te ajuta daca nu sa te inalti
macar sa nu te prabusesti. Si sa nu fii calcat in picioare.
Oameni despre care habar n-ai cat de aproape iti pot fi
atunci cand ai zice ca esti foarte singur.
Si oameni care demoleaza cu un cuvant
apropierea castigata in ani.

Stii ca ai cu certitudine un creier, un suflet si un posibil suras.
Ele iti sunt, teoretic, suficiente, pentru a-ti incropi o pereche de aripi.
Nu neaparat noi, nu neaparat ample, sofisticate, imaculate.
Dar utile. Macar sa stii ca ele exista,
ca sunt ale tale. Si ca le poti gasi acolo,
unde stii numai tu.

Fiecare zi ne da atat cat ii cerem

Viata e frumoasa